Blogu' lu' Bogdan

www.ireporter.ro

2010-02-13T06:13:00.001-08:00

www.ireporter.ro este locul unde m-am mutat... De acum inainte acolo ma gasiti!

Ce mai găsim în naftalina politică...

2009-01-25T02:17:00.000-08:00

O epavă politică ce încă trăieşte din amintirea speranţei de a deveni o luxoasă navă de croazieră. Deşi niciodată nu s-a ridicat la acest rang, călătoriile imaginare la conducerea ţării îi trezesc orgoliul. Acela de a fi fost o simplă marionetă în mâinile unor politicieni versaţi, care au stat cu adevărat la comanda ţării. Semna ca primarul deciziile luate în diferite foruri, iar acum vine să dea lecţii de economie şi să îşi asume anumite merite inexistente de fapt. Scos de la naftalină după alegerile din 2008, personajul umple cu indolenţa sa ecranele televizoarele, acuzând în stânga şi în dreapta. Când uită să îşi murdărească adversarii, ne aduce aminte că de mult şi el lua deciziile de astăzi, deşi singurul lui merit era acela că ştia să se semnze...

Şi totuşi a condus România. A încercat să conducă România. Nu a reuşit decât să ne înveţe să pescuim, a vrut dar nu a reuşit să ne arate luminiţa de la capătul tunelului şi ne-a adus în prim planul vieţii noastre creşterea negativă. A părăsit Palatul Victoria cu coada între picioare, a plecat din Primăria Capitalei pe uşa din dos, a rupt apoi PNŢCD, s-a întors la matcă, iar acum acuză. Uită că votul popular a scos formaţiunea politică a dânsului din Parament, iar funcţia de faţadă pe care a îndeplinit-o a contribuit decisiv la dezastrul propriului partid. Însă când un om îşi uită trecutul, când îi este ruşine de ceea ce a făcut şi mai are şi pretenţia de a fi un politician capabil, nu are decât o singură variantă: minuciuna cu nesimţire şi aruncarea propriei vinovăţii pe umerii altora. Aşa face şi “eroul” zilele noastre, pe numele lui Victor Ciorbea...

Cum se face presă în România...

2008-12-17T04:18:00.000-08:00

Zilele trecute citeam cu stupoare pe site-ul „Gazetei Sporturilor” cum Supercupa Europei, trofeu cucerit de Steaua în 1987, a dispărut! Informaţia a fost propagată cu repeziciune, fostele mari glorii îşi exprimau regretul şi se propunea chiar acordarea unei recompense celui care va recupera preţiosul obiect...
Marea bombă a fost dezamorsată însă imediat de Valeriu Argăseală, preşedintele Stelei prezentând trofeul, care trona în vitrina biroului său! Încă o dată, GSP îşi dezinforma cititorii. Desigur, au urmat scuze, tardive însă, căci efectul primei informaţii nu poate fi depăşit de o rectificare. Aşa spune teoria, iar practica a demonstrat-o. (Imaginile cu Mihăilă Cofariu, românul bătut cu sălbăticie în 1990, la Târgu Mureş, au făcut înconjorul lumii cu un comentari care spunea că un cetăţean de etnie maghiară încasează lovituri de la români. Reportajele ulterioare, care spuneau adevărul, au schimbat mult prea puţin, iar conştiinţa colectivă va păstra memoria „ungurului” Mihăilă Cofariu).
În spiritul GSP, scuzele oferite cititorilor şi clubului din Ghencea sunt nuanţate. Ioaniţoaia şi Tolontan nu au niciodată curajul să spună că au greşit, iar gafele lor nu sunt de fapt ale lor. Evenimentele sunt vinovate, că nu au ţinut cont de predicţiile celor doi Mafalda din sportul românesc. Episodul „Supercupa” este doar ultimul dintr-o serie lungă de „dezinformări” a la GSP. „Răzvan Lucescu al Timişoarei” sau „Andone, 90 la sută la Dinamo” sunt două dintre cele mai grave informaţii eronate servite publicului de Tolontan&co. Moda de a elibera pe piaţă ştiri neconfirmate nu este nouă, însă a servi minciuni gogonate şi apoi să arunci justificări de genul „Răzvan se înţelesese cu Iancu, dar afacerea a căzut” sau „Dinamo avea varianta de rezervă Andone, în cazul în care Zenga ar fi refuzat” denotă grave lacune deontologice. Dar, într-o lume în care banul dictează, ce mai contează o minciună servită unui public educat în spiritul „înghite orice, că merge şi aşa”?

A râvni, râvnire…

2008-12-12T11:43:00.002-08:00

Nici nu s-au înţeles bine asupra colaborării la guvernare, că PSD şi PD-L au început deja lupta pentru funcţii. Omul contează deasupra oricărui interes naţional, invocat pentru alianţa contra naturii, iar fiecare dintre pretendenţii la ciolan a început să îşi exprime doleanţele. Aşa cum se respectă, orice partid are interesele sale, are oamenii săi dornici să roadă patru ani. Aşa că, nimic nu trebuie uitat şi totul trebuie transformat...

Bineînţeles, sportul nu trebuia să facă opinie separată, iar foamea de funcţii trebuia potolită şi ea. Se reînfiinţează Ministerul Tineretului şi Sporturilor, dar nu pentru a coordona o activitate care încă mai ţine steagul sus. Cum noul guvern va fi tot o coaliţie, un post de ministru în plus nu strică, aşa că s-a purces imediat la treabă. Precum ciupercile după ploaie au apărut şi pretendenţii la funcţia respectivă, deşi sportul românesc are un conducător coborât direct de la antrenamente, concursuri, care a trăit în sala de gimnastică peste 20 de ani şi a adus României mult mai mult prestigiu decât toată clasa politică dâmboviţeană în istoria ei. Pare un limbaj de lemn, dar chiar aceasta este realitatea... Octavian Bellu are la activ medalii olimpice, mondiale, europene, iar postul pe care îl ocupă îl merită cu prisosinţă. A demonstrat-o în ultimii ani! Singurul lui defect este acela că, apolitic fiind, a fost numit în funcţie de politicieni de o anumită culoare... Iar alţii, de altă orientare, râvnesc la postul său.

Dragă Stolo se întoarce

2008-12-10T07:29:00.000-08:00

Habemus premierum… Noul, vechiul sau cum o fi… Dar îl avem. Este al nostru!
Surpriză pentru mulți, așteptat de alții, Theodor Stolojan se întoarce la Palatul Victoria după 16 ani în care a avut o evoluție politică ciudată. După ce în 1996 l-a ridicat în slăvi pe Ion Iliescu, a ajuns să candideze împotriva acestuia, în 2000, la prezidențiale și să îl desființeze în 2004 pentru întreaga activitate politică post-decembristă. Adică… Stolojan a scuipat exact peste propriile cuvinte.
Acum, în 2008, ajunge premier, numit de prietenul Traian Băsescu, cel în fața căruia se înclina în 2004, invocând o presupusă boală. Lacrimi de crocodil au curs atunci peste zâmbetul înfundat al viitorului președinte, care își vede acum visul cu ochii: președinte portocaliu, premier de aceeași culoare. A ratat la mustață “marele șlem”, Sorin Oprescu suflându-i postul cel mai drag, de primar al Capitalei. Băsescu și-a luat însă rapid revanșa: își impune propriul premier, fără a ține cont de negocierile dintre formațiunile politice din Parlament: "Am invitat partidele pentru a le informa asupra deciziei pe care am luat-o”, a sunat răspicat anunțul președintelui, trădând astfel faptul că hotărârea privind postul de șef al Executivului fusese luată cu mult timp înaintea alegerilor.
Stolojan are ocazia acum să își demonstreze încă o dată “valoarea”, după ce a fost funcționar mărunt al Băncii Mondiale, președinte mediocru de partid, candidat la președinție, cu rezultate mai puțin decât modeste. Actualul prim-ministru desemnat a rămas în mintea opiniei publice cu episodul retragerii din cursa prezidențială, din anul 2004, când s-a temut de o confruntare directă cu Adrian Năstase. Nedorind probabil să își păteze imaginea, a preferat o “dezeratare” în glorie, iar cuvintele de atunci, când Băsescu îi acuza pe adversarii politici de implicare în acest caz, i-au creat o simpatie din care Stolojan încă mai trăiește. Un om fals, care are însă marea șansă de a conduce România într-o perioadă dificilă. De el va depinde campania electorală din 2009. Iar președintele Băsescu va ști să îl folosească pe Dragă Stolo ca cea mai maleabilă jucărie într-un an electoral, de criză economică profundă…

Creştini până la... urne!

2008-12-08T04:56:00.000-08:00

Campania pomenilor electorale a devenit istorie. Cortina s-a lăsat încet, prăfuită, peste nişte promisiuni ce nu îşi vor găsi niciodată corespondenţa în lumea reală. Piesa de teatru îşi consumă ultimele aplauze, cu gândul la trecutele urale şi strigătele de „Bravo” ce însoţea, în alte perioade, finalul spectacolului. Acum, totul e o umbră. Actorii au părăsit scena, sunt din nou prieteni, încearcă să găsească un local, în Piaţa Victoriei, unde să îşi potolească setea de putere. Bineînţeles, departe de ochii spectatorilor, care au rămas cu gândul la... pachetele electorale.
Epopeea are rădăcini destul de adânci. Dar memoria nu poate juca feste... Un partid verde, creştin şi democrat, a pregătit sala încă de la europarlamentare. Câteva zile pe lună, un pelerinaj de neoprit avea loc la sediul acestei formaţiuni, un pachet cu mancare fiind apoi „răsplătit” pe zidurile clădirii, prin afişarea numelor celor loviţi de soartă pe aşa zisa lista de onoare: „Noi facem ce nu a făcut nimeni”... Votul nu a asigurat însă prezenţa în structurile de la Bruxelles a candidaţilor „verzi”, iar pomana scade în intensitate.
Urmează actul secund, alegerile locale. După înmormântări ale Pieţei Obor, accidente rutiere asemuite unor atentate şi alte cortegii electorale, partidul se alege cu un viceprimar al Capitalei şi atât... Brusc, sediul pomenilor intră în renovări şi stă închis până în ajunul generalelor.
Ultimul scenariu diferă de cele anterioare. Pachetele se duc direct la „ştampilator” acasă, doar, doar urma de tuş se va regăsi în patrulaterul cu iniţialele partidului. Nici de această dată sala nu a fost plină, iar preşedintele îşi anunţă retragerea din viaţa publică. Se răzgândeşte la scurt timp, căci apariţiile la televiziune sunt esenţa traiului său printre muritori. Alături de cântecele religioase ascultate în maşină şi invocarea numelui Domnului înaintea fiecărui meci de fotbal... Căci deh, suntem creştini din interes...

Victoria înfrângerii

2008-12-01T09:17:00.000-08:00

PSD se pregăteşte de guvernare. PD-L revendică victoria în numele dreptei. PNL se laudă cu cel mai mare număr de voturi obţinut după 1989. Astfel, toată lumea a câştigat alegerile. Nimeni nu le-a pierdut. Şi totuşi, unii vor face cale întoarsă şi se vor mulţumi cu privirea. Vor arunca ocheade spre ciolanul celorlalţi şi se vor simţi nedreptăţiţi. Fie de soartă, fie de preşedinte... Dar nu vor accepta niciodată faptul că au ieşit pe locul doi. Avem noi, românii, în sânge, talentul de a transforma orice înfrângere în cea mai dulce victorie. Şi totul, în numele cetăţenilor care sunt din ce în ce mai scârbiţi de ceea ce se întâmplă sus în deal...

Pe 30 noiembrie sa văzut care este adevăratul stăpân al României. În niciun caz cel care introduce buletinul în urna de vot. Nici măcar cel care iese. Pentru că acesta este tot rodul unor înţelegeri politice, sus în deal. Votul uninominal pe liste a triumfat, iar limbajul de lemn care ne tot anunţă epurări în clasa politică prinde rădăcini din ce în ce mai adânci. Vorbele fără fond sunt uşor de rostit şi tot la fel de uitat. Iar peste patru ani, promisiunile vor fi şterse de praf, cosmetizate şi servite ca noutăţi...

Oare când au fost la putere, de ce nu au putut face ceea ce promit în campaniile electorale?

0-3

2008-09-07T04:17:00.000-07:00

0-3... Un scor fără comentarii, după care poate veni potopul. Are dreptate Piţurcă, acesta ne este nivelul. Nici suporterii care au cerut demisia selecţionerului nu greşesc. Însă nimeni nu se întreaba ce urmează după. Cine să fie în locul lui Piţurcă? Nu e bun Pitzi, dar avem cu cine să îl înlocuim? Ando, că tot e liber de contract? Il Luce, că tot se spune că este cel mai bun antrenor român? Rednic, pentru că putea să ajungă la Standard? Tehnician străin, care să îl selecţioneze pe Ogăraru, cel care crede că transferul său la Steaua este un câştig pentru echipă în primul rând?

Oricine ar veni după Piţurcă se va lovi de vedetele naţionalei de fotbal, pentru care numele este mai important decât adversarul, fotbalul este sub nivelul aruncării cu privirea (pardon, piatra!), iar vorbele înlocuiesc cu brio obiectul muncii. Pe lângă mentalitate, mai marii fotbalului, inclusiv preşedinţii de club, ar trebui să privească şi spre sectorul de copii şi juniori, de unde poate veni salvarea. Şi nu numai a fotbalului, ci a întregului sport în general.

***

Şi totuşi… chiar împotriva lui Piţurcă s-o fi strigat la Cluj? O fi fost “Piţi lasă-ne” sau “Pitzi lasă-ne”? La cum au jucat tricolorii, nu ar fi exclus să vedem imagini din meciul cu Lituania pe www.pitzipoanca.org.

Valencia (5): Revenirea...

2008-08-24T10:06:00.001-07:00

„Tu es romano” a fost ultima experienţă cu adevărat importantă pe tărâm spaniol. De această dată. Promit că mai merg, dar nu ştiu dacă voi mai împărtăşi întâmplările şi altora. Nu mai întrebaţi de ce, că nu vă răspund...
La plecarea spre Bucureşti, am întâlnit un cu totul alt aeroport, faţă de vechiul nostru Băneasă... Totuşi, spaniolii au împrumutat ceva din stilul românesc. Nu au permis îmbarcarea pănă când un anume pasager nu a sosit, dar acest lucru s-a întâmplat după vreo şase sau şapte apeluri la statia de amplificare a aeroportului! În avion, am avut parte, nu se putea altfel, de locul din dreptul ieşirii de urgenţă! A doua oară în mai puţin de o săptămână! Mai neplăcut a fost anunţul de întârziere cu 30 de minute a zborului, dar am decolat la 15 minute după îmbarcare... Cine să-i mai înţeleagă şi pe spaniolii ăştia? Mici turbulenţe, o româncă ce îi vorbea copilului de 4 ani în italiană, deşi plodul îi răspundea doar în română şi 4 euro un sandviş, care nu face mai mult de 3 lei au fost sarea şi piperul întoarcerii. Apusul de soare în avion a fost absolut fantastic, într-o parte era zi, în partea cealaltă noapte... Fabulos!
Nu la fel a fost contactul cu „Băneasă”, dar parcă prea am criticat aeroportul din nord, aşa că mă abţin.
La finalul acestui mic „serial” promit că mă întorc în Valencia!

Valencia (4): „Tu es romano!”

2008-08-23T02:48:00.000-07:00

Ultima zi petrecută în Valencia mi-a adus şi cea mai comică, dar şi tragică experienţă. Sau, în limbajul de lemn, dacă nu ar fi fost tragic, ar fi fost comic...

Aflându-mă în centrul oraşului şi plimbându-mă pe una dintre străzile pietonale, sunt oprit de un cerşetor, care îmi cerea într-un amestec de spaniolă şi engleză, „money for my soul... and io no soy romano”. Surprins de ciudata limbă folosită, trec de persoana în cauză, dar brusc mă opresc şi întreb „What?”. „Io no soy romano”, repetă cerşetorul, care întindea spre mine o miniatură de farfurioară cu motive... româneşti! Încă sub influenţa vorbelor „partenerului” de discuţie, repet spre el „no romano?”, moment în care persoana din faţa mea prinde elan: „si, io no soy romano”. Apoi, îmi arată pe un tricou, cumpărat probabil din „Europa” cu 5 lei, inscripţia de care era foarte mândru „Suisse”. Fără a mai sta pe gânduri, dau să plec, şi îi spun, cu amarul unei realităţi care, din păcate, devine lege: „Dacă spuneai că eşti român, mă mai gândeam şi poate primeai ceva de la mine. Aşa... pofta-n cui”... Şocat, siderat, uimit, cerşetorul mă priveşte şi nu mai reuşeşte să spună decât: „Oh! Tu es romano!”, de parcă noi românii nu putem vizita o ţară străină decât în calitate de nespălaţi, zdrenţuiţi etc. Cu un zâmbet amar părăsesc zona, gândindu-mă că, totuşi, aceasta ne este soarta...

Şi acum cuvintele cerşetorului îmi sună în ureche: „Tu es romano”...

Valencia (3): Frânturi...

2008-08-23T02:47:00.001-07:00

Chiar dacă aşteptările mele faţă de o ţară cu ştate vechi în Uniunea Europeană erau unele foarte înalte, realitatea de la faţa locului a fost cu totul alta. O serie de întâmplări izolate, au creionat o altă faţă a ceea ce noi, românii, numim lumea civilizată. Dacă experienţele anterioare mi-au demonstrat că mulţi dintre spanioli sunt de-a dreptul nesimţiţi, acum am avut convingerea că aceasta este realitatea...

În primul rând, şi pe străzile Valenciei se pot observa excremente de animale.. Câini vagabonzi nu am văzut, deci concluzia logică este că acele „obiecte” aparţineau câinilor cu stăpân, iar aceştia din urmă nu se sinchiseau de faptul că cineva ar putea avea de suferit...

În preajma celebrei arene „Mestalla”, am fost abordat de o persoană între două vârste, care îmi vindea bilet la un meci de fotbal (Supercupa Spaniei). Şi nu era oficial al clubului, ci bişniţar de-a dreptul Şi era spaniol...

Cerşetorii ibericilor, nu ştiu ce naţionalitate aveau, sunt la fel de insistenţi. Singura diferenţă este că ştiu şi limba engleză şi cer, în afara banilor, şi ţigări...

Curăţenia în oraş se datora nu faptului că spaniolii erau civilizaţi, ci pentru că se făcea curat, străzile erau spălate cu furtunul, iar coşurile de gunoi erau la tot pasul. Am văzut însă şi multe „specimene” care aruncau pe jos hârtia de la îngheţată sau un pachet de ţigări rămas fără obiectul muncii...

Metroul din Valencia avea marele merit de a face legătura şi cu localităţile satelit. Acest lucru devenea însă şi un inconvenient când trebuia să aştepti şi 30 sau chiar 40 de minute pentru ca trenul pentru direcţia dorită să sosească în staţie... Mai mult, unele aparate de taxat nu aveau tuş sau nu funcţionau (mai e un oraş, se cheamă Bucureşti, unde se întâlnesc astfel de probleme)...

Şi în Spania se traversează pe roşu, uneori în plin trafic. Recunosc, mă aflam într-o situaţie penibilă aşteptând să se facă verde, dar am preferat să nu risc, mai ales că poliţia locală apărea de unde te aşteptai mai puţin...

Lucrurile de mai sus nu sunt definitorii pentru Spania şi regiunea vizitată de mine. Nu am vrut să scot în evidenţă elementele negative întâlnite acolo, ci doar să subliniez că peste tot există uscături, dar şi lucruri bune. Şi în România lucrurile se petrec la fel, doar că noi nu ştim încă să ne promovăm...

Valencia (2): Sărbătoarea şi prima experienţă lingvistică

2008-08-21T01:14:00.000-07:00

Zborul a fost unul normal, singurul lucru de remarcat fiind acela că am nimerit pe un scaun plasat exact în dreptul ieşirii de urgenţă din dreptul aripilor. Brusc, m-am înfoiat în pene (a se citi ţesut adipos) când am acceptat ca în caz de evenimente neprevăzute să trag de mânerul care deschide uşa, iar apoi să ajut la evacuarea pasagerilor... Eram cineva!!!

Sosirea în Valencia a fost una lipsită de peripeţii. Ştiind exact cum stau lucrurile, în mai puţin de 15 minute eram deja în metrou, pornit spre hotelul unde trebuia să mă cazez. Chiar dacă am ales un stabiliment în afara oraşului propriu-zis, metroul m-a dus până în suburbia aleasă, de unde o plimbare de 7-8 minute a fost suficientă pentru a atinge punctul final al călătoriei. Hotelul! Cochet, nu foarte mare, curat şi cu marea calitate că la recepţie se vorbea limba engleză. Aşa am aflat că în Valencia, şi probabil în toată Spania, era sărbătoare oficială (Sf. Maria) şi toate magazinele erau închise... Închise la propriu, nici măcar o sticlă de apă plată nefiind disponibilă la comercianţi. Astfel, a început marea mea plimbare prin oraş, în căutarea unui magazin al unui lanţ comercial care nu ţinea cont de această sărbătoare. Cu harta în mână, cu metroul, dar şi cu puţin noroc (logic, am greşit vreo două străzi) am descoperit şi magazinul cu pricina, unde preţurile erau cu 25% mai mari decât în restul oraşului.

De subliniat este însă faptul că străzile erau aproape pustii. Foarte rar un cuplu de îndrăgostiţi îşi arătau public iubirea sau câţiva turişti rătăciţi, cu harta în mână, se minunau de monumentele Valenciei. Inutil să vă mai spun că toată lumea mă considera birou de informaţii şi, mă întreba, în spaniolă, bineînţeles, unde am găsit un magazin deschis...

Un alt examen important pentru mine a fost momentul în care stomacul îşi cerea drepturile. Având de ales dintr-o gama variată de restaurante fast-food, nu am avut prea mult de suferit. Pătrund într-un astfel de loc, dar întrebarea mea „Do you speak english” primeşte un răspuns negativ. Stupoare... Îmi revin repede şi pentru a evita alte confuzii cer scurt „BigMc Menu”. Vânzătoarea a ţinut să complice însă lucrurile: „Patatas? Normal or” şi a urmat un cuvânt imposibil de descifrat pentru mine. Spun fără să mă gândesc „normal”, răsuflând uşurat... „Berbida?” Mă uit siderat la cea de dincolo de tejghea care îmi făcea semnul internaţional pentru băutură şi nu înţelegeam ce vrea să spună. Normal că vreau să şi beau... şi îi spun scurt „si”. Insistenţele mă fac să realizez că de fapt voia să mă întrebe ce fel de băutură doresc şi aleg „cola”, temându-mă să cer altceva. Şerveţele nu am primit, dar dacă mai ceream şi aşa ceva, deja deveneam expert în „limba gimnastică”.

Valencia (1): To the Airport!

2008-08-21T00:40:00.000-07:00

După două vizite în Valencia, a treia „descălecare” în urbea spaniolă m-a convins că experienţa trăită la malul Mediteranei trebuie, oarecum, dată mai departe. Sau „sheruită”, cum s-ar spune în era mess... Aşadar, vor urma câteva posturi despre plimbările prin Valencia, un oraş nu foarte mare, dar cu o zonă metropolitană puternic dezvoltată.

Plecarea. Trezit cu noaptea în cap, cu emoţia unui prim zbor cu o companie aeriană low-cost, am oprit repede un taxi, care să îmi transporte „preţioasa” fiinţă la Aeroportul Băneasă sau „Aurel Vlaicu”. Chiar dacă şoferul a strâmbat din nas, a acceptat cursa, iar în 20 de minute eram în aeroport. Fiind la prima experienţă pe „Băneasa” am rămas neplăcut surprins de aglomeraţia dată doar de faptul că aeroportul este foarte mic. Sala de aşteptare părea sufrageria unui apartament mai mare, iar terminalele de check-in se călcau unul pe altul pe bombeu. Sperând că dacă rezolv problema controlului de frontieră, voi ajunge într-o zonă mai spaţioasă, am avut o altă dezamăgire. Altfel conceput, spaţiul nu era mai mare, ci din contră. Numerele porţilor de îmbarcare erau ascunse după instalaţiile de aer condiţionat, astfel că nu puteau fi observate decât dintr-un anume unghi. Sau ghicite, mai ales că nu erau decat trei!

M-am gândit a un moment dat să caut o piatră, să o iau în gură. Auzisem eu din bătrâni că aşa se face când păşeşti pentru prima dată într-un loc nou. Dar stupoare: nici măcar aşa ceva nu am găsit...

În fine, se anunţă îmbarcarea, ajung în avion, via autobuz, şi îmi iau zborul spre ţări mai civilizate (aşa am gândit nu acum, ci la prima experienţă în Valencia).

Dar mai departe, în postul viitor...

Amintiri de la BAC

2008-07-03T09:37:00.000-07:00

Ma uit siderat la imaginile care curg pe ecranul televizorului şi îmi amintesc cu nostalgie de BAC-ul susţinut de mine cu mulţi ani în urmă... să tot fie vreo 12. Ce povestesc puştii de azi şi profesorii care erau probabil şi atunci se întâmpla şi la mijlocul anilor ’90..
Bineînţeles, totul începe de la protocol. Şi la noi s-au strâns bani, dar memoria îmi joacă feste şi nu imi amintesc exact suma. Ştiu doar că eu, locuind foarte aproape de liceu, am fost responsabil cu apa minerală. Câteva navete... sau mai multe, îşi petreceau ultimele zile de dinaintea consumului în beci la mine, iar când era nevoie, fie tata cu maşina, fie eu cu doi colegi dadeam iama şi aduceam la scoala lichidul binefăcător...

Proba orala de limba română a început destul de prost pentru mine. „Norocul” meu proverbial mi-a adus în faţă un subiect care nu prea se potrivea cu interesul meu. Adică nu prea îl ştiam. Nu a fost nicio problemă. Am primit câteva repere şi mi-am amintit ce şi cum. La partea de gramatică a fost mai simplu, căci acolo eram „bazat”. Nu am luat 10, aşa cum aşteptaţi probabil, ci doar 7,50, însă a fost în regulă.
A urmat proba de educaţie fizică. Adică sport. Unde am sărit cât trebuie, am alergat cât a fost nevoie, am scos timpul care îmi dădea nota 10. Iar colegii mei care căzuseră în patima tutunului şi-au permis ca la „rezistenţă” să îşi aprindă o ţigară. Inutil să mai spun că toţi am primit 10... La „română scris” am copiat. La „geografie” nu, dar un anumit profesor a avut grijă să ne prezinte elementele principale care ar fi trebuit să se regăsească în lucrare. Exact la fel s-a întâmplat şi la „engleză”.

Şi astfel, am luat BAC-ul. Desigur, nu cu 10 pe linie şi nu am copiat şi pozele. Nu ştiam la momentul respectiv că se poate şi aşa. Cum a fost posibil? Cum este posibil şi azi? Un profesor din liceu ne-a explicat la o bere, imediat după una dintre probe: „Anii trecuţi, la liceele mai slabe, elevii au fost lăsaţi să copieze şi normal au luat note mai mari decât ai noştri. Acum, am decis să vă lăsăm să copiaţi. Nu de alta, dar peste ani, doar nota va conta”.

Privind acum în urmă, îi dau dreptate acelui profesor. Doar că atunci, parcă, se mai făcea şi ceva carte...

Ce mai ascultam...

2008-06-17T06:48:00.001-07:00

Cuando tomes tu café toma tu café con caña
Cuando tomes tu café toma tu café con caña
(sólo la caña da el aroma)
Cuando tomes tu café toma tu café con caña
(sólo la caña da el aroma con azúcar y con caña)
cuando tomes tu café toma tu café en España
(no te lo tomes sïn la caña)
cuando tomes tu café toma tu café en España
(Toma………y hasta caña en España y con caña)

cuando tomes tu café toma tu café en la playa
(y tumbate sobre tu toalla)
cuando tomes tu café toma tu café en la playa
(tumbate en tu toalla en la playa y con cana)
(tumbate en tu toalla en la playa y con cana)

Diferenţa de percepţie

2008-06-15T01:32:00.000-07:00

Meciul cu Italia a rămas în urmă. Sunt aproape 48 de ore de când Mutu a dat cu piciorul unei victorii cu Italia, dar egalul (1-1) împotriva campioanei mondiale este ca o victorie. Stop! Cum vine asta??? Egalul e egal, nu are a face cu laurii unui success care ar fi dus România la câţiva centimentri de calificarea în sferturi. Dar, ca întotdeauna, noi, românii, transformăm orice nereuşită într-un mare realizare, care ne hrăneşte speranţele şi gândurile că suntem buricul pământului. Nu contestă nimeni valoarea rezultatului din meciul cu Italia, dar nici transformarea lui într-o victorie nu este cea mai bună variantă. A învăţa cu adevărat valoarea unui rezultat este capitolul la care România mai are de lucrat. Pe toate planurile. A te mulţumi cu puţin face parte din firea noastră latino-balcanică şi probabil niciodată nu ne vom vindeca de această boală. Şi când ne va fi lumea mai dragă, vom claca lamentabil. Ca până acum.
Dar trecutul trebuie să rămână doar în cartea de istorie. Viitorul bate la uşă, iar meciul cu Olanda este decisiv pentru prezenţa României la acest turneu final. Toţi aşteptăm ca batavii să se dea deoparte. Personal nu cred că o vor face. Şi nu pentru că nu le-ar conveni ca România să se califice, ci pentru că ei vin dintr-un alt sistem de valori. Iar acolo, “las-o băi că merge aşa” nu există. Vom trai oare minunea ca Olanda să se lase bătută de România? Sau Mircea Sandu va intra pe terenul de la UEFA şi va realiza partida vieţii sale? Până atunci… HAI ROMÂNIA!

Cocoşi? Nici noi, nici ei

2008-06-10T08:24:00.000-07:00

Şi a trecut Franţa. Cel mai important meci, pentru că era primul. Partida de care ne era teamă. Prima finală din cele trei. Acum, după meci, nimic din tot ceea ce s-a spus despre România – Franţa nu s-a adeverit. Francezii au arătat ca o echipă second-hand, românii au fost cu adevărat fricoşi în faţa unor „cocoşi” ce au uitat să cânte cam de mult. Tonul s-a schimbat şi el. Scopul scuză mijloacele. Cu Italia va fi altfel. Mutu îşi va arăta cu adevărat valoarea. Etc.
Avem dreptul să fim optimişti? Da, nimeni nu poate interzice să visăm. Dar realismul nu trebuie să ne părăsească. Sau, ca să îl cităm pe nea Imi, să nu ne facem iluzii să nu avem deziluzii. Cum de ce? Păi aseară, olandezii şi italienii erau de pe altă planetă. Ei alergau cu Ferrari, noi şi francezii ne plimbam în continuare cu Loganul. De Sandero doar am auzit. Şi dacă vineri vom cădea de pe calul numit Italia, vom spune că am pierdut frumos. Doar ne-a învins campioana mondială. Resemnarea este cuvântul la ordinea zilei. Speranţele... deşi mari, nu preau au acoperire. Decât dacă Mutu se trezeşte, Daniel Niculae nimereşte spaţiul porţii, iar Luca Toni îl imită pe Anelka. Altfel... ploaia din timpul meciului cu Franţa se va transforma în lacrimi... Nu de iubire, ci de tristeţe.

Marea debarasare, marea hoţie…

2008-04-19T09:43:00.000-07:00

Sâmbătă dimineaţa... 19 aprilie... Ziua în care românii au pus rău obiectelor care deunăzi se vindeau prin talcioc. Cei mai harnci s-au trezit cu noaptea-n cap, au scos la marginea drumului deşeurile electronice şi au continuat curăţenia de Paşti, cu un sentiment de uşurare, dar şi un uşor iz de regret. Cei mai leneşi însă au avut parte de un ceas deşteptător mai inedit: zgomotul metalic al unui frigider „devastat” nu doar de timp, ci şi de nişte oameni coloraţi care s-au gândit să participe şi ei la acţiunea paralelă... marea hoţie. După o „muncă” nu prea uşoară, satisfacţia lucrului bine făcut străbate fiinţa tuciurie, care pleacă mai departe, la următoarea „staţie”. Nu peste mult timp, soseşte valul secund. Înarmată cu patente, şurubelniţe şi alte obiecte care îşi fac veacul prin lada de unelte a oricărui gospodar, aceeaşi culoare de piele începe să caute printr-un televizor vechi, taie cabluri, fire şi alte elemente de legătură, iar tubul rămâne stingher în cutia de lemn.
În sfârşit, valul trei soseşte. De această dată sunt muncitorii de la salubritate, care privesc temători: pentru noi sunt resturile acestea? Cu sfială le încarcă în remorca tractorului şi pornesc spre alte zone, în marea aventură a... debarasării.

P.S. Trei televizoare şi un frigider au fost persoanjele principale în acest punct „fierbinte” al debarasării, pe o stradă din sectorul 2. Imaginile de televiziune au arătat că lucrurile au stat cu mult mai rău...

Coaliţie contra Bucureştiului

2008-01-16T03:35:00.000-08:00

Primarul Capitalei, Adriean Videanu, se îndepărtează cu fiecare zi care trece de rolul său principal, rezultat în urma alegerilor. Deşi se bate cu pumnul în piept că este cel mai vajnic susţinător al intereselor bucureştenilor, „haiducul” cocoţat în fruntea Bucureştilor uită de menirea sa principală. După ce că, surprinzător, în momentele importante pentru urbe este plecat fie în delegaţie, fie în concediu, Videanu alege să apere interesele anumitor firme şi persoane, tocmai în detrimentul celor care l-au ales. Exemplele ar curge precum apa de la robinet, dar bucureştenii le simt pe propria piele. Şi mai ales în propriul buzunar: 6,6 milioane de euro aşteaptă să intre în contul oraşului, dar primarul se codeşte. Refuză cu încăpăţânare să trimită amenzile către societatea care a concesionat sistemul de distribuţie al apei potabile, declarând că nu este în sarcina sa acest lucru. A aruncat vina pe umerii consilierilor. Aceştia au decis amendarea societăţii. Dar primarul, care are obligaţia de a pune în practică hotărârile Consiliului General, se ascunde după un alt angajat al instituţiei pe care o conduce. Iar între timp, bucureştenii se luptă cu o societate care nu oferă garanţia faptului că respectă întocmai toate condiţiile contractului de concesionare.
Dincolo de vorbe şi de scandaluri, rămân faptele. Bucureştenii nu ştiu dacă apa pe care o consumă este potabilă, firma în cauză îşi vede de treabă, la adăpostul călduţ al primarului Videanu. Care nu mai face nimic, de mult timp.

P.S. Pentru comparaţie, accesaţi www.videanu.ro

De ce nu am votat

2007-11-28T01:02:00.000-08:00

„Tu decizi” este sloganul care face înconjurul României de fiecare dată când politicienii au nevoie de voturile cetăţenilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Aceleaşi promisiuni deşarte, aceleaşi certuri,aceleaşi discuţii inutile, fără niciun fel de finalitate practică se întâlnesc în fiecare campanie electorală. Inutilitatea acelui „tu decizi” devine evidentă imediat ce politicienii îşi ocupă fotoliul cald al funcţiei şi uită, pentru patru ani, de cei care i-au votat. Istoria se repetă la finele fiecărui ciclu electoral, iar românii se văd integraţi perfect în melodia lui Victor Socaciu, „Vin ai noştri, pleacă ai noştri / Noi rămânem tot ca proştii!”
Scrutinul de dumincă, unul dublu, a arătat însă că românii s-au cam săturat de o clasă politică pe care nimeni nu o va putea schimba. Nici măcar preşedintele care a pozat până acum în victima sistemului ticăloşit. Însuşi Traian Băsescu a recunoscut că nu a respectat voinţa populară când l-a numit premier pe Călin Popescu Tăriceanu: „Aceşti oameni au pierdut alegerile”. Acum, aceeaşi voce ne chema să curăţem clasa politică. Poporul a cerut cu vocea absenteismului această schimbare, dar nimeni din cei aflaţi în funcţii de conducere nu a înţeles mesajul. Unii au sărăbătorit victoria, alţii au spus că succesul respectivilor a fost unul fără glorie, iar ultima categorie a anunţat că demisionează din diverse funcţii.
Şi totuşi, de ce nu am votat? La europarlamentare nimeni nu a reuşit să convingă de capacitatea sa de a reprezenta cu cinste România la Bruxelles. Aceleaşi teme de politică internă au fost dezbătute de politicieni, mesajele transmise au fost unele de schimbare a clasei politice din interior, în niciun caz de a promova România în Parlamentul European. Dezbaterile televizate i-au avut vedete pe candidaţii aflaţi pe la coada listei, cu şanse aproape nule de a intra în forul legislativ european. O altă formă de a desconsidera electoratul. Între toşi cel mai hilar s-a dovedit a fi aspirantul la un loc de eurodeputat care a declarat că trebuie să îl votăm pentru ca partidul său să poată contribui la îngroşarea rândurilor grupului parlamentar de la Bruxelles!
În privinţa referendumului, lucrurile sunt mai simple. Românii erau chemaţi să îşi exprime opţiunea referitor o lege al cărei proiect zace în Parlament de doi ani. Apoi, consultarea popularea nu poate, conform Constituţiei, duce la adoptarea automată a legii. Deci românii sunt tot la cheremul clasei politice.
Eşecul celor două scrutinuri este adevărata înfrângere a preşedintelui, a guvernului, a opoziţiei. Câştigătorii, din păcate, nu există.

Până când?

2007-11-25T23:44:00.000-08:00

Steaua – Dinamo se transformă cu fiecare an într-un meci ce depăşeşte cu mult limitele orgoliilor. Violenţele par fără sfârşit, autorităţile sunt total depăşite de situaţie, iar cei care sunt în măsură să rezolve problema mai mult discută, se contrazic şi se ceartă decât să facă un lucru concret. Imaginile cu confruntările dintre jandarmi şi suporteri curg cu rpeziciune pe ecranele televizoarele, sociologi, generali de jandarmerie, şefi ai fotbalului, ziarişti discută despre fenomen, însă totul se opreşte la momentul aplicării. Soluţii pentru rezolvarea crizei se caută de ani buni, dar atat timp cât în redacţiile sportive huliganii găsesc elemente care să le apărare, opera lor de distrugere a spectacolului sportiv este garantată.
Prezent într-o emisiune televizată, adjunctul comandantului Jandarmeriei României, generalul Olimpiodor Antonescu, a dezvaluit că amenzile date aşa-zişilor suporteri nu sunt achitate! Despre constrângerea acestora... slabe şanse de materializare, în condiţiile în care legea şi aplicarea acesteia nu sunt cele mai bune prietene.
Deocamdată, România încearcă să se alinieze tendinţei europene de a interzice accesul pe stadion huliganilor. Metodele sunt însă destul de rudimentare, autorităţile refuzând să pună o dată pentru totdeauna piciorul în prag. Dacă în ţările civilizate un suporter turbulent poate merge la secţia de poliţie când se dispută un meci de fotbal, de ce în ţara noastră nu se poate aplica acelaşi principiu? Acum câţiva ani, minţi luminate din Parlamentul României susţineau că acest lucru ar încălca drepturile omului. Dar drepturile celor care doresc să privească liniştiţi un meci de fotbal, să îşi încurajeze într-un mod civilizat echipa favorită unde sunt? Acum, prin sălile Parlamentului se zbate o lege pentru stoparea acestor violenţe, dar oamenii politici nu uită că se află într-o perioadă pre-electorală. La criticile huliganilor, parlamentarii dau înapoi şi de dragul unor voturi mânjite cu sânge, refuză să adopte respectivul act normativ.
După caracterul nostru latin, vom aştepta probabil ca vieţi omeneşti să fie răpuse în urma unor astfel de fapte, precum în Italia, pentru ca unele măsuri să fie adoptate. Până atunci... nu ne rămâne decât grotescul spectacol al unei minorităţi care vrea să conducă o majoritate.

Videanu care... strică

2007-11-08T12:39:00.000-08:00

Adriean Videanu, vremelnicul primar al Bucureştilor, a găsit sursa tutror problemlor care îi dau bătaie de cap. Edilii sectoarelor au fost luaţi la ţintă de mai marele Capitalei, care doreşte să administreze de unul singur bugetul oraşului. O luptă „incredibilă” va începe Videanu, după propriile lui vorbe, pentru a deveni stăpân general peste un oraş care îi va mânca din mână la 30 de martie. La acea dată, primarul crede că toţi şoferii îi vor aduce osanale şi se vor pleca umili în faţa valorii inestimabile a omului care vrea să îl detroneze pe Pache Protopopescu.
Deocamdată, Videanu a bătut recordul mondial al bălăriilor crescute pe şantierele Capitalei. Recunoaşte că lucrările sunt în urmă, dar până la 30 martie firma are tot timpul să recupereze. În toiul iernii, muncitorii vor veni pe şantier cu inima larg deschisă, vor înfrunta gerul, zăpezile, viscolele pentru ca bucureştenii să poate beneficia la data anunţată de cele mai bune şosele, de un minunat sistem de management al traficului, coordonat prin GPS şi de semafoarele inteligente care vor „citi” ce maşini au prioritate şi care nu. Probabil că nici Videanu nu crede aberaţiile pe care gura proprie le rosteşte, însă deocamdată are sprijinul popular. Şi va câştiga alegerile din primul tur. Dar nu ştie încă dacă va candida sau nu. Probabil o păsărică i-a şoptit că nu e chiar aşa iubit de bucureşteni, iar concediul permanent de la Primăria generală i se mulează perfect.
În momentul de faţă, Videanu se crede... nu Pache Protopopescu 2, ci Pache Protopopescu 0. Poate va ajunge minus 1.

Sa mai si radem

2007-11-08T11:03:00.001-08:00

Din ciclul nici usturoi nu a mancat, nici gura nu ii miroase!

Umilirea omului de către om

2007-09-29T14:00:00.000-07:00

Exploatarea omului de către om era unul dintre sloganurile favorite al regimului comunist în încercarea disperată de a discredita sistemul capitalist. Revoluţia din ’89 a schimbat oarecum planurile de atac, iar noii îmbogăţiţi au trecut la sistemul umilirii omului de către om. Banii pot cumpara totul este noua modă în România, iar sfidarea celor bogaţi devine umilinţă, după ce trece prin filtrul nesimţirii.
O mostră dintr-un astfel de comportament oferă aşa-zisul om politic Gigi Becali. Fără nici cea mai mică noţiune de bun simţ în bagajul său moral, preşedintele Partidului Noua Generaţie face un spectacol grotesc la fiecare apariţie publică, călcând în picioare orice urmă de demnitate pe care cei mulţi şi săraci o mai au. Invocând numele Domnului în fiecare frază rostită, Becali pozează într-un cavaler al credinţei, iar din această postură crede că îi este permis orice. Aruncă în dreapta şi în stânga cu bani, fie că se află în România sau pe Muntele Athos; oferă ajutoare în numele lui Dumnezeu, însă scopul său este unul sigur: cumpărarea voturilor românilor.
Ultima acţiune de acest gen, desfăşurată în sectorul 2 la finele lunii septembrie, s-a transformat într-un spectacol jalnic, în care bătrâni şi copii, mai albi sau mai coloraţi, s-au înghesuit la pomana oferită de Becali. Pungile cu însemnele PNG s-au epuizat rapid, coada care bloca circulaţia pietonilor s-a topit de asemnea. Un tânăr cu un picior amputat se chinuia să tragă după el pachetul care cântărea, după cum se lăudau organizatorii, peste 20 de kilograme. O femeie în vârstă purta mândră pe piept o fotografie a „binefăcătorului”. Mai mulţi agenţi de pază încercau să facă ordine în haosul generlaizat. Iar coada se încheia apoteotic cu o bătrână îmbrăcată sărăcacios, cu vârsta ce depăşea şapte decenii, ce îşi savura cu o plăcere aproape orgasmică o ţigară...

Mincinosul strigă... mincinoşii

2007-08-09T14:30:00.000-07:00

De ceva vreme, asupra sănătăţii din România s-a abătut o boală mare: ministrul Eugen Nicolăescu. Fost purtător de vorbe la PNL, Nicolăescu a făcut un pas mare spre scaunul de ministru, dar şi un altul uriaş: a învăţat să mintă
Joi, al nostru ministru s-a ofuscat pe un post de televiziune, pe motiv că respectiva instituţie de presă „minte”. De fapt, telespectatorii fuseseră informaţii de faptul că în celebrul „Program naţional privind evaluarea de sănătate a populaţiei” o persoană decedată de vreo trei decenii era invitată la... medic! În dezlănţuirea sa împotriva postului de televiziune, ministrul Nicolăescu a uitat însă de gogoşile pe care chiar dumnealui ni le servea la începutul acestei campanii. Atunci, Nicolăescu spunea că toţii românii îşi vor face analizele gratuit, „pe banii statului”! O minciuna mai sfruntată nici că se putea! Românii îşi vor face analizele pe proprii bani şi nu pe cei ai statului. Bugetul pus la dispoziţie de Ministerul Sănătăţii nu provine din buzunarele lui Nicolăescu sau ale altor persoane private, ci provine din banul public.
Altfel spus, ministrul nostru vremelnic este un mare mincinos!

Cod roşu

2007-07-25T02:13:00.000-07:00

Codul roşu a trecut... Ne întoarcem la cel portocaliu. Care sunt diferenţele între cele două culori nici măcar autorităţile nu ştiu. Cert este că Bucureştiul a fost un oraş semi-paralizat în cele câteva ore de cod roşu. Autorităţile au ieşit pe sticlă şi au îndemnat cetăţenii să se autoprotejeze, să rămână în locuinţe şi să îşi amâne programul obişnuit. Bineînţeles că aproape nimeni nu a luat aceste avertismente la modul serios şi în ciuda tuturor anunţurilor referitoare la programul scurtat al instituţiilor publice şi al pieţelor, cetăţenii s-au încăpăţânat să îşi rezolve problemele exact în ziua cea mai călduroasă din an. Desigur, autorităţile au redus programul, dar nu au prelungit termenele limită de depunere a anumitor obligaţii, astfel că s-a creat un cerc vicios, din care a rezultat o mare harababură.
La polul opus însă se situează persoanele în vârstă care s-au gândit să îşi facă aprovizionarea exact la orele prânzului. Inconştienţa acestor persoane, a contribuit decisiv la înmulţirea numărului de apeluri la serviciul de ambulanţă, dar şi la numărul de sudalme care s-au revărsat asupra medicilor care lucrează în acest domeniu.
Concluzia care se poate desprinde este aceea că autorităţile nu au ştiut să gestioneze o situaţie delicată, dar nici cetăţenii nu înţeleg să respecte cele mai elementare norme de protecţie şi chiar de bun-simţ. Oare ce s-ar întâmpla dacă s-ar anunţa o criză la nivelul apei potabile? Bineînţeles, brusc, toată lumea îşi va aduce aminte că are în posesie un autoturism, care trebuie şi el spălat...

Tot Bucureşti...

2007-07-23T08:15:00.000-07:00

Într-un Bucureşti sufocat de caniculă, totul este pustiu. Mai puţin străzile, care ar trebui să se scufunde în liniştea de dinaintea furtunii. Seara, aceasta se declanşează, iar viaţa ar trebui să revină la normal. Totuşi, cine a inventat condiţionalul... a fost un om cu minte la cap. Căci la noi totul se defăşura graţie acestui condiţional, de care nimeni nu prea ţine seama.
În Bucureştiul de după caniculă, nimeni nu aşteaptă cine ştie ce minuni, dar măcar puţin respect ar fi ideal. După repetate avertizări de a nu părăsi locuinţa între orele 11.00 şi 18.00, bucureşteanul decide să părăsească domiciliul la o plimbare, mai ales că este sâmbătă seară. Dar vai! Timpul trece pe nesimţite, iar orele înaintate îi fac pe mulţi să se îndreptete spre casele părăsite cu ceva timp în urmă. Tramvaiul 14 este mijlocul de transport în comun izbăvitor. La o staţie de capăt nimeni nu se gândeşte că va trece prin toate stările de nervozitate care există, iar codul nervilor ar fi trebuit inventat.
Este ora 22.20. Un tramvai vine dinspre Biserica Sf. Gheorghe şi un freamăt te trece. „Dacă am noroc, e 14 şi în 20 de minute sunt acasă!. Nu a fost să fie. Era un tramvai, care se retrăgea. La depoul Giurgiului. Şi atât. Resemnat, accepţi situaţia şi stai să te gândeşti dacă nu cumva vatmanii RATB-ului nu au cumva program de gravide. Dar îţi alungi repede răutatea, căci un alt tramvai se iveşte. Din păcate este 16 şi nu te ajută absolut deloc. Peste câteva minute începe însă agonia. Ca un făcut, din trei în trei minute prin faţa ta se perindă şase tramvaie care se retrag, implacabil, la Depoul Giurgiului. Între timp, staţia se umple. Priveşti în stânga, în dreapta şi citeşti pe feţele tuturor revolta. Un grup de tineri folosesc refugiul pe post de scaun şi, pentru a imortaliza momentul, pun în funcţiune o cameră de fotografiat digitală. Între timp, alte două tramvaie se ivesc. Ambele se retrag, la acelaşi depou. Priveşti spre ceas şi remarci că au trecut peste 50 de minute de la sosirea în staţie şi niciun mijloc de transport în comun nu a mers spre Pantelimon. Decizi că a venit momentul să iei taurul de coarne. Un alt vatman care muncise probabil prea mult şi uită faptul că este plătit de bucureşteni, îşi face apariţia la bordului vehiculului pe care îl conduce. Răspunde dispreţuitor la întrebărilor călătorilor, de parcă toată lumea ar fi trebuit să cunoască Bucureştiul precum propriul buzunar.
Aroganţa sa este însă specifică tuturor autorităţilor din România, care uită de un lucru esenţial: impozitele impuse cetăţenilor sunt cele care le asigură salariile!

Bucureşti...

2007-07-01T03:02:00.000-07:00

Bucureşti, 2007. Dimineaţa unei zile oarecare de luni. Oraşul se trezeşte la viaţa. Liniştea îşi ia tălpăşiţa, alungată de sunetul ceasului deşteptător, al claxonului unei maşini mult prea grăbite, al forfotei celor care încă mai muncesc. Capitala se afundă în haos!

7:50. Fără a putea evita drumul de zi cu zi spre locul de muncă, mă avânt cu un elan nebunesc spre staţia de troleibuz. Privesc cu teama ceasul, iar cifrele de cristale lichide mă liniştesc. După şapte sau opt minute, un uşor sentiment de teamă îmi străbate fiinţa, după ce un mijloc de transport trebuie lăsat să treacă. La orizont apare al doilea. Cu mersul legănat, acesta opreşte în dreptul staţiei de la intersecţia Bulevardului Ferdinand cu Şoseaua Pantelimon, iar satisfacţia mea este supremă: nu voi întârzia. În 25 de minute tastele calculatorului de la serviciu imi vor dansa sub degete.

Primii metri sunt parcurşi sub imperiul acestei bucurii... am trecut de prima staţie... am trecut şi de Liceul Haşdeu... Ce uşurare!
Gândurile deja încep să zboare spre alte zări. O nouă staţie depăşită... dar o frână bruscă mă readuce în realitate. Înaintea mea se întinde un covor multicolor, cu proeminenţe care mai de care mai ciudate. După câţiva metri parcurşi cu teamă, vatmanul tramvaiului din spate deschide uşile, deşi staţia nici măcar nu se ivea la orizont. Exemplul îi este urmat de şoferul troleibuzului. Locurile pe scaune se înmulţesc precum ciupercile după ploaie. Călătorii rămaşi la surghiun îşi întind gâturile pentru a calcula: „e mai bine să rămân, sau e mai rentabil să merg pe jos”?
Dezgustat de grotescul spectacolului, mă cufund în perioada interbelică. Geo Bogza mă poartă prin „Valea plângerii”, printre „Spălătorese”, mă duce apoi „La porţile morţii”. Ridic sfiit capul din lumea literelor şi constat că abia am trecut de Foişor. Suspect de repede ajung la Izvorul Rece, dar aceeaşi frână bruscă îmi taie lectura. Tocmai mă plimbam cu un „Tramvai clasa a II-a”. Un bărbat mustăcios îşi ia părintele venit în vizită şi coboară. O doamnă îi urmează exemplul, iar doi adolescenţi decid că cele trei staţii pe care le mai au de parcurs până la liceu merită transformate într-o plimbare de dimineaţă. Doi şoferi mai grăbiţi confundă trotuarul cu şoseaua şi scapă de calvar. În spate, un bărbat îşi informează o cunoştinţă că va mai întârzia la întâlnire. Troleibuzul mai face o oprire. Programată de această dată. Uşile se închid, iar o voce feminină ne anunţă că urmează staţia Armenească. Totuşi nu ne mişcăm din loc. Culoarea verde a semaforului păleşte în faţa unui energic agent de circulaţie. Şoferii din spate pornesc concertul claxoanelor, neînţelegând ce se întâmplă. Mai depăşim un obstacol. Acelaşi bărbat îşi apelează din nou cunoştinţa, estimând cam încă o oră de calvar. Depăşim pe nesimţite strada Armenească, Piaţa Rosetti, Teatrul Naţional. Cişmigiul ne primeşte cu lalele roşii, iar Kogălniceanu ne privişte cu compasiune. În fine, sosise momentul final al „aventurii”. Din cele „O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil”, petrecute de Geo Bogza în mica urbe prahoveană, parcursesem 90. Păşesc pe asflatul proaspăt stropit de angajaţii Primăriei şi privesc spre ceas: 9:20.

Lebedismul şi politica

2007-06-28T12:54:00.000-07:00

După ce a alergat pe câmpiile imaginaţiei, când în linie dreaptă, când în zig-zag, lebedismul reuşeşte să se impună şi în viaţa de zi cu zi. Coborând din înaltele sfere ale cunoaşterii, unde cei Patru Mari Lebedatori, pe numele lor R, M, C şi B, au elaborat principiile de acţiune ale curentului, lebedismul va atrage din ce în ce mai mulţi adepţi. Primii paşi pe anevoiosul drum au fost deja făcuţi. Lumea se confruntă zilnic cu cel puţin un lebedator pe stradă, iar în aceste zile un alt oraş ia contact pentru prima dată cu acest curent de o înaltă fineţe şi o sensibilitate ieşită din comun.
Dar, teoria lebedismului, fără finalitate practică, este sortită pierii. Astăzi vă vom dezvălui primul secret al curentului. Fără legătură prea mare cu politica, lebedatorii consideră absolut necesară o implicare activă în viaţa cetăţenilor. Nu vom forma un partid. Nu vom participa la campania electorală. Vom veni cu o idee absolut originală. (Ar fi bine ca înainte să continuaţi lectura să fiţi siguri că staţi pe un scaun, fotoliu sau canapea!).
Lebedatorii vor avea un candidat la Preşedinţie! Un candidat cvadruplu (patru în unu!!!), format din patru personalităţi distincte, ilustre necunoscute. Care vor rămâne necunoscute şi după accederea în cea mai înaltă funcţie de conducere a statului. Noi nu vom vizita viitorul loc de muncă. Aşteptăm cu emoţie să ne mutăm acolo, pentru a avea o surpriză cât mai mare! Victoria noastră este sigură, nici un candidat nu va avea şanse în faţa unui potop de voturi care vor veni… nici noi nu ştim de unde, dar vor veni!
Pentru a da consistenţă candidaturii, avem pregătit şi un plan de acţiune. Nu vom face nici un fel de promisiune cetăţenilor. Vom candida prin noi înşine! Însăşi candidatura noastră este un bine pentru cetăţean! Ne angajăm ferm ca la finele mandatului, noi, cei patru să avem o greutate corporală mai mare cu cel puţin 20 de kilograme/lebedator. Vom circula doar în maşini scumpe, achiziţionate cu bani de la buget. Vom oferi câte un loc călduţ, unora chiar fierbinte, tuturor rudelor noastre. Cele care nu vor mai prinde funcţii în aparatul de stat, vor avea parte de afaceri profitabile, cu banii statului, bineînţeles. Copiii noştri vor avea parte de o educaţie deosebită, la cele mai mari universităţi ale lumii. În fine, ne vom construi câte două vile în fiecare mare oraş al ţării, cu cel puţin 15 camere fiecare şi, obligatoriu, dotate cu piscine olimpice. De asemenea, vom avea câte o casă de vacanţă în fiecare staţiune de la Mare şi vom încerca să achiziţionăm una şi pe Coasta de Azur. Apoi, la munte, vom cumpăra mai multe hoteluri, în diferite zone, pentru a putea să ne petrecem iernile, departe de ochii indiscreţi ai alegătorilor care ne-au votat. Şi să nu uităm, orice om de afaceri care vrea să investească este aşteptat cu contul nostru deschis. Adică va trebui să cotizeze cu un comision (noi nu urâm cuvântul mită, dar comision sună mai frumos). Deci, fraţi lebedatori, am declanşat lupta! Mai avem doar un mic pas, după care patru ani de muncă în interesul propriu. Iar apoi, izbăvitoarea linişte!