Ce mai găsim în naftalina politică...

O epavă politică ce încă trăieşte din amintirea speranţei de a deveni o luxoasă navă de croazieră. Deşi niciodată nu s-a ridicat la acest rang, călătoriile imaginare la conducerea ţării îi trezesc orgoliul. Acela de a fi fost o simplă marionetă în mâinile unor politicieni versaţi, care au stat cu adevărat la comanda ţării. Semna ca primarul deciziile luate în diferite foruri, iar acum vine să dea lecţii de economie şi să îşi asume anumite merite inexistente de fapt. Scos de la naftalină după alegerile din 2008, personajul umple cu indolenţa sa ecranele televizoarele, acuzând în stânga şi în dreapta. Când uită să îşi murdărească adversarii, ne aduce aminte că de mult şi el lua deciziile de astăzi, deşi singurul lui merit era acela că ştia să se semnze...

Şi totuşi a condus România. A încercat să conducă România. Nu a reuşit decât să ne înveţe să pescuim, a vrut dar nu a reuşit să ne arate luminiţa de la capătul tunelului şi ne-a adus în prim planul vieţii noastre creşterea negativă. A părăsit Palatul Victoria cu coada între picioare, a plecat din Primăria Capitalei pe uşa din dos, a rupt apoi PNŢCD, s-a întors la matcă, iar acum acuză. Uită că votul popular a scos formaţiunea politică a dânsului din Parament, iar funcţia de faţadă pe care a îndeplinit-o a contribuit decisiv la dezastrul propriului partid. Însă când un om îşi uită trecutul, când îi este ruşine de ceea ce a făcut şi mai are şi pretenţia de a fi un politician capabil, nu are decât o singură variantă: minuciuna cu nesimţire şi aruncarea propriei vinovăţii pe umerii altora. Aşa face şi “eroul” zilele noastre, pe numele lui Victor Ciorbea...

Cum se face presă în România...

Zilele trecute citeam cu stupoare pe site-ul „Gazetei Sporturilor” cum Supercupa Europei, trofeu cucerit de Steaua în 1987, a dispărut! Informaţia a fost propagată cu repeziciune, fostele mari glorii îşi exprimau regretul şi se propunea chiar acordarea unei recompense celui care va recupera preţiosul obiect...
Marea bombă a fost dezamorsată însă imediat de Valeriu Argăseală, preşedintele Stelei prezentând trofeul, care trona în vitrina biroului său! Încă o dată, GSP îşi dezinforma cititorii. Desigur, au urmat scuze, tardive însă, căci efectul primei informaţii nu poate fi depăşit de o rectificare. Aşa spune teoria, iar practica a demonstrat-o. (Imaginile cu Mihăilă Cofariu, românul bătut cu sălbăticie în 1990, la Târgu Mureş, au făcut înconjorul lumii cu un comentari care spunea că un cetăţean de etnie maghiară încasează lovituri de la români. Reportajele ulterioare, care spuneau adevărul, au schimbat mult prea puţin, iar conştiinţa colectivă va păstra memoria „ungurului” Mihăilă Cofariu).
În spiritul GSP, scuzele oferite cititorilor şi clubului din Ghencea sunt nuanţate. Ioaniţoaia şi Tolontan nu au niciodată curajul să spună că au greşit, iar gafele lor nu sunt de fapt ale lor. Evenimentele sunt vinovate, că nu au ţinut cont de predicţiile celor doi Mafalda din sportul românesc. Episodul „Supercupa” este doar ultimul dintr-o serie lungă de „dezinformări” a la GSP. „Răzvan Lucescu al Timişoarei” sau „Andone, 90 la sută la Dinamo” sunt două dintre cele mai grave informaţii eronate servite publicului de Tolontan&co. Moda de a elibera pe piaţă ştiri neconfirmate nu este nouă, însă a servi minciuni gogonate şi apoi să arunci justificări de genul „Răzvan se înţelesese cu Iancu, dar afacerea a căzut” sau „Dinamo avea varianta de rezervă Andone, în cazul în care Zenga ar fi refuzat” denotă grave lacune deontologice. Dar, într-o lume în care banul dictează, ce mai contează o minciună servită unui public educat în spiritul „înghite orice, că merge şi aşa”?

A râvni, râvnire…

Nici nu s-au înţeles bine asupra colaborării la guvernare, că PSD şi PD-L au început deja lupta pentru funcţii. Omul contează deasupra oricărui interes naţional, invocat pentru alianţa contra naturii, iar fiecare dintre pretendenţii la ciolan a început să îşi exprime doleanţele. Aşa cum se respectă, orice partid are interesele sale, are oamenii săi dornici să roadă patru ani. Aşa că, nimic nu trebuie uitat şi totul trebuie transformat...

Bineînţeles, sportul nu trebuia să facă opinie separată, iar foamea de funcţii trebuia potolită şi ea. Se reînfiinţează Ministerul Tineretului şi Sporturilor, dar nu pentru a coordona o activitate care încă mai ţine steagul sus. Cum noul guvern va fi tot o coaliţie, un post de ministru în plus nu strică, aşa că s-a purces imediat la treabă. Precum ciupercile după ploaie au apărut şi pretendenţii la funcţia respectivă, deşi sportul românesc are un conducător coborât direct de la antrenamente, concursuri, care a trăit în sala de gimnastică peste 20 de ani şi a adus României mult mai mult prestigiu decât toată clasa politică dâmboviţeană în istoria ei. Pare un limbaj de lemn, dar chiar aceasta este realitatea... Octavian Bellu are la activ medalii olimpice, mondiale, europene, iar postul pe care îl ocupă îl merită cu prisosinţă. A demonstrat-o în ultimii ani! Singurul lui defect este acela că, apolitic fiind, a fost numit în funcţie de politicieni de o anumită culoare... Iar alţii, de altă orientare, râvnesc la postul său.

Dragă Stolo se întoarce

Habemus premierum… Noul, vechiul sau cum o fi… Dar îl avem. Este al nostru!
Surpriză pentru mulți, așteptat de alții, Theodor Stolojan se întoarce la Palatul Victoria după 16 ani în care a avut o evoluție politică ciudată. După ce în 1996 l-a ridicat în slăvi pe Ion Iliescu, a ajuns să candideze împotriva acestuia, în 2000, la prezidențiale și să îl desființeze în 2004 pentru întreaga activitate politică post-decembristă. Adică… Stolojan a scuipat exact peste propriile cuvinte.
Acum, în 2008, ajunge premier, numit de prietenul Traian Băsescu, cel în fața căruia se înclina în 2004, invocând o presupusă boală. Lacrimi de crocodil au curs atunci peste zâmbetul înfundat al viitorului președinte, care își vede acum visul cu ochii: președinte portocaliu, premier de aceeași culoare. A ratat la mustață “marele șlem”, Sorin Oprescu suflându-i postul cel mai drag, de primar al Capitalei. Băsescu și-a luat însă rapid revanșa: își impune propriul premier, fără a ține cont de negocierile dintre formațiunile politice din Parlament: "Am invitat partidele pentru a le informa asupra deciziei pe care am luat-o”, a sunat răspicat anunțul președintelui, trădând astfel faptul că hotărârea privind postul de șef al Executivului fusese luată cu mult timp înaintea alegerilor.
Stolojan are ocazia acum să își demonstreze încă o dată “valoarea”, după ce a fost funcționar mărunt al Băncii Mondiale, președinte mediocru de partid, candidat la președinție, cu rezultate mai puțin decât modeste. Actualul prim-ministru desemnat a rămas în mintea opiniei publice cu episodul retragerii din cursa prezidențială, din anul 2004, când s-a temut de o confruntare directă cu Adrian Năstase. Nedorind probabil să își păteze imaginea, a preferat o “dezeratare” în glorie, iar cuvintele de atunci, când Băsescu îi acuza pe adversarii politici de implicare în acest caz, i-au creat o simpatie din care Stolojan încă mai trăiește. Un om fals, care are însă marea șansă de a conduce România într-o perioadă dificilă. De el va depinde campania electorală din 2009. Iar președintele Băsescu va ști să îl folosească pe Dragă Stolo ca cea mai maleabilă jucărie într-un an electoral, de criză economică profundă…

Creştini până la... urne!

Campania pomenilor electorale a devenit istorie. Cortina s-a lăsat încet, prăfuită, peste nişte promisiuni ce nu îşi vor găsi niciodată corespondenţa în lumea reală. Piesa de teatru îşi consumă ultimele aplauze, cu gândul la trecutele urale şi strigătele de „Bravo” ce însoţea, în alte perioade, finalul spectacolului. Acum, totul e o umbră. Actorii au părăsit scena, sunt din nou prieteni, încearcă să găsească un local, în Piaţa Victoriei, unde să îşi potolească setea de putere. Bineînţeles, departe de ochii spectatorilor, care au rămas cu gândul la... pachetele electorale.
Epopeea are rădăcini destul de adânci. Dar memoria nu poate juca feste... Un partid verde, creştin şi democrat, a pregătit sala încă de la europarlamentare. Câteva zile pe lună, un pelerinaj de neoprit avea loc la sediul acestei formaţiuni, un pachet cu mancare fiind apoi „răsplătit” pe zidurile clădirii, prin afişarea numelor celor loviţi de soartă pe aşa zisa lista de onoare: „Noi facem ce nu a făcut nimeni”... Votul nu a asigurat însă prezenţa în structurile de la Bruxelles a candidaţilor „verzi”, iar pomana scade în intensitate.
Urmează actul secund, alegerile locale. După înmormântări ale Pieţei Obor, accidente rutiere asemuite unor atentate şi alte cortegii electorale, partidul se alege cu un viceprimar al Capitalei şi atât... Brusc, sediul pomenilor intră în renovări şi stă închis până în ajunul generalelor.
Ultimul scenariu diferă de cele anterioare. Pachetele se duc direct la „ştampilator” acasă, doar, doar urma de tuş se va regăsi în patrulaterul cu iniţialele partidului. Nici de această dată sala nu a fost plină, iar preşedintele îşi anunţă retragerea din viaţa publică. Se răzgândeşte la scurt timp, căci apariţiile la televiziune sunt esenţa traiului său printre muritori. Alături de cântecele religioase ascultate în maşină şi invocarea numelui Domnului înaintea fiecărui meci de fotbal... Căci deh, suntem creştini din interes...

Victoria înfrângerii

PSD se pregăteşte de guvernare. PD-L revendică victoria în numele dreptei. PNL se laudă cu cel mai mare număr de voturi obţinut după 1989. Astfel, toată lumea a câştigat alegerile. Nimeni nu le-a pierdut. Şi totuşi, unii vor face cale întoarsă şi se vor mulţumi cu privirea. Vor arunca ocheade spre ciolanul celorlalţi şi se vor simţi nedreptăţiţi. Fie de soartă, fie de preşedinte... Dar nu vor accepta niciodată faptul că au ieşit pe locul doi. Avem noi, românii, în sânge, talentul de a transforma orice înfrângere în cea mai dulce victorie. Şi totul, în numele cetăţenilor care sunt din ce în ce mai scârbiţi de ceea ce se întâmplă sus în deal...

Pe 30 noiembrie sa văzut care este adevăratul stăpân al României. În niciun caz cel care introduce buletinul în urna de vot. Nici măcar cel care iese. Pentru că acesta este tot rodul unor înţelegeri politice, sus în deal. Votul uninominal pe liste a triumfat, iar limbajul de lemn care ne tot anunţă epurări în clasa politică prinde rădăcini din ce în ce mai adânci. Vorbele fără fond sunt uşor de rostit şi tot la fel de uitat. Iar peste patru ani, promisiunile vor fi şterse de praf, cosmetizate şi servite ca noutăţi...

Oare când au fost la putere, de ce nu au putut face ceea ce promit în campaniile electorale?

0-3

 0-3... Un scor fără comentarii, după care poate veni potopul. Are dreptate Piţurcă, acesta ne este nivelul. Nici suporterii care au cerut demisia selecţionerului nu greşesc. Însă nimeni nu se întreaba ce urmează după. Cine să fie în locul lui Piţurcă? Nu e bun Pitzi, dar avem cu cine să îl înlocuim? Ando, că tot e liber de contract? Il Luce, că tot se spune că este cel mai bun antrenor român? Rednic, pentru că putea să ajungă la Standard? Tehnician străin, care să îl selecţioneze pe Ogăraru, cel care crede că transferul său la Steaua este un câştig pentru echipă în primul rând?

Oricine ar veni  după Piţurcă se va lovi de vedetele naţionalei de fotbal, pentru care numele este mai important decât adversarul, fotbalul este sub nivelul aruncării cu privirea (pardon, piatra!), iar vorbele înlocuiesc cu brio obiectul muncii. Pe lângă mentalitate, mai marii fotbalului, inclusiv preşedinţii de club, ar trebui să privească şi spre sectorul de copii şi juniori, de unde poate veni salvarea. Şi nu numai a fotbalului, ci a întregului sport în general.

***

Şi totuşi… chiar împotriva lui Piţurcă s-o fi strigat la Cluj? O fi fost “Piţi lasă-ne” sau “Pitzi lasă-ne”? La cum au jucat tricolorii, nu ar fi exclus să vedem imagini din meciul cu Lituania pe www.pitzipoanca.org.   

Valencia (5): Revenirea...

„Tu es romano” a fost ultima experienţă cu adevărat importantă pe tărâm spaniol. De această dată. Promit că mai merg, dar nu ştiu dacă voi mai împărtăşi întâmplările şi altora. Nu mai întrebaţi de ce, că nu vă răspund...
La plecarea spre Bucureşti, am întâlnit un cu totul alt aeroport, faţă de vechiul nostru Băneasă... Totuşi, spaniolii au împrumutat ceva din stilul românesc. Nu au permis îmbarcarea pănă când un anume pasager nu a sosit, dar acest lucru s-a întâmplat după vreo şase sau şapte apeluri la statia de amplificare a aeroportului! În avion, am avut parte, nu se putea altfel, de locul din dreptul ieşirii de urgenţă! A doua oară în mai puţin de o săptămână! Mai neplăcut a fost anunţul de întârziere cu 30 de minute a zborului, dar am decolat la 15 minute după îmbarcare... Cine să-i mai înţeleagă şi pe spaniolii ăştia? Mici turbulenţe, o româncă ce îi vorbea copilului de 4 ani în italiană, deşi plodul îi răspundea doar în română şi 4 euro un sandviş, care nu face mai mult de 3 lei au fost sarea şi piperul întoarcerii. Apusul de soare în avion a fost absolut fantastic, într-o parte era zi, în partea cealaltă noapte... Fabulos!
Nu la fel a fost contactul cu „Băneasă”, dar parcă prea am criticat aeroportul din nord, aşa că mă abţin.
La finalul acestui mic „serial” promit că mă întorc în Valencia!

Valencia (4): „Tu es romano!”

Ultima zi petrecută în Valencia mi-a adus şi cea mai comică, dar şi tragică experienţă. Sau, în limbajul de lemn, dacă nu ar fi fost tragic, ar fi fost comic...

Aflându-mă în centrul oraşului şi plimbându-mă pe una dintre străzile pietonale, sunt oprit de un cerşetor, care îmi cerea într-un amestec de spaniolă şi engleză, „money for my soul... and io no soy romano”. Surprins de ciudata limbă folosită, trec de persoana în cauză, dar brusc mă opresc şi întreb „What?”. „Io no soy romano”, repetă cerşetorul, care întindea spre mine o miniatură de farfurioară cu motive... româneşti! Încă sub influenţa vorbelor „partenerului” de discuţie, repet spre el „no romano?”, moment în care persoana din faţa mea prinde elan: „si, io no soy romano”. Apoi, îmi arată pe un tricou, cumpărat probabil din „Europa” cu 5 lei, inscripţia de care era foarte mândru „Suisse”. Fără a mai sta pe gânduri, dau să plec, şi îi spun, cu amarul unei realităţi care, din păcate, devine lege: „Dacă spuneai că eşti român, mă mai gândeam şi poate primeai ceva de la mine. Aşa... pofta-n cui”... Şocat, siderat, uimit, cerşetorul mă priveşte şi nu mai reuşeşte să spună decât: „Oh! Tu es romano!”, de parcă noi românii nu putem vizita o ţară străină decât în calitate de nespălaţi, zdrenţuiţi etc. Cu un zâmbet amar părăsesc zona, gândindu-mă că, totuşi, aceasta ne este soarta...

Şi acum cuvintele cerşetorului îmi sună în ureche: „Tu es romano”...

Valencia (3): Frânturi...

Chiar dacă aşteptările mele faţă de o ţară cu ştate vechi în Uniunea Europeană erau unele foarte înalte, realitatea de la faţa locului a fost cu totul alta. O serie de întâmplări izolate, au creionat o altă faţă a ceea ce noi, românii, numim lumea civilizată. Dacă experienţele anterioare mi-au demonstrat că mulţi dintre spanioli sunt de-a dreptul nesimţiţi, acum am avut convingerea că aceasta este realitatea...

În primul rând, şi pe străzile Valenciei se pot observa excremente de animale.. Câini vagabonzi nu am văzut, deci concluzia logică este că acele „obiecte” aparţineau câinilor cu stăpân, iar aceştia din urmă nu se sinchiseau de faptul că cineva ar putea avea de suferit...

În preajma celebrei arene „Mestalla”, am fost abordat de o persoană între două vârste, care îmi vindea bilet la un meci de fotbal (Supercupa Spaniei). Şi nu era oficial al clubului, ci bişniţar de-a dreptul Şi era spaniol...

Cerşetorii ibericilor, nu ştiu ce naţionalitate aveau, sunt la fel de insistenţi. Singura diferenţă este că ştiu şi limba engleză şi cer, în afara banilor, şi ţigări...

Curăţenia în oraş se datora nu faptului că spaniolii erau civilizaţi, ci pentru că se făcea curat, străzile erau spălate cu furtunul, iar coşurile de gunoi erau la tot pasul. Am văzut însă şi multe „specimene” care aruncau pe jos hârtia de la îngheţată sau un pachet de ţigări rămas fără obiectul muncii...

Metroul din Valencia avea marele merit de a face legătura şi cu localităţile satelit. Acest lucru devenea însă şi un inconvenient când trebuia să aştepti şi 30 sau chiar 40 de minute pentru ca trenul pentru direcţia dorită să sosească în staţie... Mai mult, unele aparate de taxat nu aveau tuş sau nu funcţionau (mai e un oraş, se cheamă Bucureşti, unde se întâlnesc astfel de probleme)...

Şi în Spania se traversează pe roşu, uneori în plin trafic. Recunosc, mă aflam într-o situaţie penibilă aşteptând să se facă verde, dar am preferat să nu risc, mai ales că poliţia locală apărea de unde te aşteptai mai puţin...

Lucrurile de mai sus nu sunt definitorii pentru Spania şi regiunea vizitată de mine. Nu am vrut să scot în evidenţă elementele negative întâlnite acolo, ci doar să subliniez că peste tot există uscături, dar şi lucruri bune. Şi în România lucrurile se petrec la fel, doar că noi nu ştim încă să ne promovăm...